Teckel cu păr sârmos
Păr: cu excepţia botului, a sprâncenelor şi a urechilor, pe restul corpului, părul de acoperire este întrepătruns de subpăr şi este perfect şi regulat culcat pe corp, des şi sârmos; botul prezintă o barbă net marcată, iar sprâncenele sunt stufoase; urechile sunt acoperite cu un păr mai scurt decât cel de pe corp, aproape neted; coada este bine şi regulat acoperită cu păr bine culcat pe piele.

Culoare: de obicei, culoarea mistreţului în nuanţe mai deschise sau mai închise, sau culoarea frunzelor uscate. În rest, este valabil tot ce s-a spus despre culoarea Teckelului cu păr scurt (subpunctele 1-3)

Membre anterioare: puternic musculari- zate, bine angulate; văzute din faţă, sunt uscate, drepte, cu osatură bună; labele sunt orientate spre înainte.
Umăr: musculatură bine reliefată, omo- plat lung, oblic şi bine lipit de torace
Braţ: de aceeaşi lungime ca omoplatul, cu care trebuie să formeze un unghi aproape drept; osatură puternică şi muşchi bine dezvoltaţi. Braţul este lipit de coaste, dar având o mişcare liberă.

Coate: nu trebuie să fie nici orientate către interior dar nici către exterior.
Antebraţ: scurt, dar suficient de lung pentru ca distanţa de la stern la sol să fie 1/3 din înălţimea la greabăn.
Carpiene: un pic mai apropiate între ele decât articulaţiile umerilor.
Metacarp: văzut din profil, nu trebuie să fie nici perfect drept, dar nici clar înclinat spre înainte.

“What`s in a name?”
“Câine bursucar” (“Bibarhund” sau ”Dachshund” în limba germană), Teckel, “şoricar” …oricare ar fi denumirile sale, este cert că acestea sunt strict legate de activităţi le sale vânătoreşti sau de aspectul fizic inconfundabil în lumea canină. Dar de unde vine numele “Teckel” (care, în trecut, se scria “Tekel”)? Unii cercetători au înaintat o ipoteză foarte controversată, potrivit căreia hieroglifele scrise pe basorelieful egiptean din timpul celei de-a XIII-a dinastii faraonice (anii 1500 î.Hr.), care înfăţişa un câine cu picioare scurte, erau TQL. Raportându-se la cuvântul egiptean “tekal” sau “tekar”, care însemna “nestăpânit”, “neastâmpărat” sau “plin de curaj”, această inscripţie se presupune că ar sta la originea cuvântului modern “Teckel”.

Debutul Teckelului în chinologie
De-a lungul secolului al XVIII-lea, dar şi în secolul al XIX-lea, Teckelul a început să fie răspândit în Europa. Fiecare varietate – cu păr lung, cu păr scurt sau cu păr sârmos, şi-a urmat propriul destin. În Anglia, Teckelul a fost recunoscut în 1873, urmând ca doi ani mai târziu, în 1875, un Teckel să câştige Best in Showul unei expoziţii canine de la Cristal Palace, din Londra. Tot în Anglia, în 1881, a fost creat şi primul club al rasei “English Dachshund Club”.

Se poate spune că britanicii erau în mod excepţional îndrăgostiţi de acestă rasă, începând cu regina Victoria, care devenise proprietară de Teckel din 1893. Atât de imensă era dragostea reginei pentru Teckeli încât, la moartea câinelui ei favorit, a cerut să i se construiască acestuia un mausoleu.

Teckelul cu păr sârmos – un vânător de mare clasă!
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, nu au fost consemnate lucrări sau documente despre felul în care au fost crescuţi şi selecţionaţi Teckelii cu păr sârmos. Cu toate acestea, specialiştii au căzut de comun acord că aceştia au luat naştere în urma încrucişărilor dintre Teckelul cu păr scurt, Schnauzerul, Dandie Dinmont Terrier, Scottish Terrier şi Pinscherul. Însă, această teorie avea să ridice nenumărate semne de întrebare, deoarece majori- ta tea acestor încrucişări, făcute pentru îmbunăţirea calităţilor de lucru ale rasei şi pentru aspectul ei fizic, nu au fost dintre cele mai bune.

Este greu de stabilit care este legătura acestora cu Teckelii actuali, însă un lucru este sigur: earu foarte căutaţi şi apreciaţi pentru remarcabilele abilităţi în vânătoarea la vizuină. Într-o anumită epocă, aceşti câini de vânătoare cu picioare scurte, corpuri lungi, urechi prinse jos şi coadă curbată, menţionaţi şi în lucrarea lui Jacques du Fouilloux, “Tratat de vânătoare” (1561), beneficiau de o lege promulgată de regele francez Dagobert I, prin care, cei care furau sau ucideau un asemenea câine, erau aspru pedepsiţi.

Dibaci câine de vânătoare şi iubitor companion, Teckelul – poreclit “şoricar”, “câine la metru” sau “salam cu picioare” – “stăpânul” de necontestat al grupei a IV-a FCI este, în ciuda staturii sale mignone, un câine foarte curajos, inteligent, alert, cu o înfăţişare aparte, de neconfundat în lumea chinologică. Acest câine mititel, cu un aspect fizic particular, a cunoscut un succes fulminant în anii ‘70, în Europa, mai ales în ţara sa de origine, Germania, unde evoluţia sa era condiţionată de regulile stricte impuse de vânătoare. Teckelul a fost şi este în continuare utilizat în vânătoare la vizuină, demonstrându-şi abilităţile în prinderea vulpilor şi a viezurilor.