Rase

Tosa Inu – samuraiul canin

Câine de talie mare, cu o musculatură foarte bine dezvoltată, puternic, agil şi curajos, Tosa Inu este, în acelaşi timp, supus şi devotat stăpânului, calm şi echilibrat. Totuşi, chiar dacă echilibrul comportamentului este o trăsătură definitorie a rasei, nu enervaţi niciodată un Tosa! Nu ţine întotdeauna morţiş să-şi demonstreze superioritatea dar nici nu stă prea mult pe gânduri dacă este scos din sărite! Cu toată duritatea pe care o degajează este tandru şi afectuos cu familia. Un dresaj adecvat combinat cu dragostea imensă pe care o nutreşte pentru stăpân poate face din Tosa cel mai bun câine de pază şi apărare.

Scurt istoric al rasei

Fără îndoială Tosa Inu este una dintre cele mai fascinante rase canine dar, în acelaşi timp, şi cea mai puţin înţeleasă. Zona de origine a acestei rase este considerată a fi Shikoku, cea mai mică dintre cele patru insule aparţinând Japoniei. Caracterul său reflectă multe din atributele mentalităţii şi culturii Japoneze.

Câinii au căpătat denumirea de Tosa de la zona în care erau crescuţi şi anume vechea provincie Tosa cunoscută acum sub denumirea de prefectura Kochi. Acum foarte mulţi ani, provincia Tosa era, alături de prefectura Akita (cea mai nordică zonă a insulei Honshu), una dintre cele mai importante zone în care se desfăşurau lupte cu câini. La început, rasa ce purta numele Akita era mai puternică decât Tosa, dar, încetul cu încetul, situaţia s-a schimbat în favoarea celei din urmă datorită încrucişărilor acesteia cu anumite rase europene.

În limba literară „Tosa Inu” înseamnă „Câinele Tosa”, primele două ideograme reprezentând, pe de o parte, cuvântul „Tosa” iar de cealaltă parte cuvântul „inu” care înseamnă „câine”. De cele mai multe ori, în limba engleză de exemplu, sufixul „inu” este eliminat, admiratorii acestui câine numindu-l pur şi simplu Tosa. O variantă a denumirii „Tosa Inu” este „Tosa Ken”. La fel ca şi „inu”, „ken” se traduce tot prin „câine”. De regulă, expresia „Tosa Ken” este utilizată în limbajul vorbit al indigenilor. Denumirile acestei rase nu se termină aici, ea mai fiind cunoscută şi sub numele de „Mastiff japonez”, „Câine de luptă japonez”, „Tosa Touken” sau „Tosa Token” (aceasta din urmă, în limbajul literar însemnând „Câinele de luptă Tosa”).

Când politica de izolare a Japoniei a luat sfârşit odată cu Restaurarea Meiji (din 1866 până în 1869), tot mai mulţi străini însoţiţi de câini de talie mare au intrat în ţara soarelui răsare. La vederea acestora, japonezii au fost impresionaţi de mărimea, forţa şi rezistenţa lor. Pentru a crea rasa Tosa Inu, japonezii au încrucişat Shikoku Ken cu Bulldogii (în 1872) şi cu Mastifii (în 1874). Bracul german (1876) şi Dogul german (1924), Bull terrierul şi Saint Bernardul au fost folosiţi pentru a îmbunătăţi rasa prin împerecheri consecvente.

Trebuie remarcat faptul că, la acea vreme, Dogul german nu era la fel de mare ca în zilele noastre şi că Bulldogul englez şi Bull terrierul arătau diferit faţă de exemplarele pe care le cunoaştem astăzi. Într-o scurtă perioadă de timp japonezii au reuşit să stabilească un tip de câine care însuma caracteristicile unui veritabil luptător de „sumo”. În preajma anului 1925 rasa era definită urmând ca în 1930 să ia naştere o asociaţie oficială creată pentru conservarea şi difuziunea rasei.

În secolul al XX-lea, de două ori, toate rasele japoneze, printre care şi Tosa Inu au fost într-un pericol iminent de extincţie. Prima etapă de criză a fost trasată de-a lungul perioadei de foamete din cel de-al II-lea Război Mondial corelată cu invazia forţelor aliate iar cea de-a doua a fost determinată de o epidemie de răpciugă. Aceste perioade urmau să declanşeze în mod inevitabil distrugerea rasei Tosa Inu. Deloc nepăsătoare la cumplitele evenimente care mistuiau Japonia, Asociaţia pentru conservarea rasei a hotărât să salveze 12 exemplare de Tosa care, prin caracterul şi tipicitatea lor se dovedeau a fi cele mai reprezentative pentru rasă. Membrii Asociaţiei au transportat câinii la prefectura Aormi, în nordul Japoniei, cunoscută drept o zonă prea puţin implicată în război. Acele 12 exemplare de Tosa salvate de la extincţie stau la baza generaţiei de Câini de luptă japonezi din zilele noastre.

Principalele caracteristici ale rasei

Câinele de luptă japonez este curajos, prudent, bine temperat şi docil. Dispune de o putere enormă şi de o rezistenţă ridicată la durere. Este poate singurul câine din lume care este utilizat legal în cadrul luptelor de câini. Japonezii au dezvoltat un stil de luptă în concordanţă cu mentalitatea şi cultura lor, care în niciun caz nu poate fi comparat cu luptele dintre pittbuli, de exmplu, desfăşurate ilegal în alte ţări ale lumii.

TOSA INU este curajos, prudent, bine temperat şi docil

În Japonia se pune mare accent pe atenta creştere a rasei, pe antrenament, lupta/jocul având la bază reguli foarte stricte şi fiind însoţită de ritualuri sfinte şi procesiuni. Câinii care luptă alături de Tosa nu trebuie să fie cruzi, nemiloşi, însetaţi de sânge. Lupta nu se sfârşeşte niciodată cu moartea unuia dintre competitori. La fel ca în concursurile de Sumo, câinele încearcă să-şi ţintuiască la pământ adversarul şi să-l ţină la podea. Dacă un câine îşi domină adversarul mai mult de trei minute (sau cinci minute dacă lupta durează mai mult de 15 minute) este declarat învingător. Un câine „plângăcios”, mult prea timid, este declarat învins. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei care se întorc cu spatele către adversar şi se deplasează trei paşi înapoi când este „atacat”. În orice caz, o lupă se termină după 30 de minute, iar dacă niciunul dintre oponenţi nu şi-a demonstrat superioritatea, este declarat scor nul. Spre deosebire de alţi câini „de luptă”, Tosa Inu este conştient de valoarea simbolică a luptei, respectând atât regulile stabilite cât şi adversarii.

La fel ca şi luptătorii de Sumo, câinii sunt cotaţi într-o ierarhie potrivit punctelor pe care le-au obţinut în concursuri. Cel mai mare „luptător” Tosa primeşte titlul „Yokozuna”.

Standard FCI nr.260 din 09.12.1997

Ţara de origine: Japonia.

Data publicării standardului original valid: 09.12.1997.

Utilizare: la bază este câine de luptă dar, în zilele noastră este folosit cu precădere pentru pază.

Clasificare FCI: grupa 2 Pinscher şi Schnauzer – rase molossoide – Ciobăneşti elveţieni, câini de turmă şi alte rase; secţiunea 2.1 rase molossoide, tip mastiff; fără probă de lucru.

Aspect general: câine de talie foarte mare cu o construcţie robustă şi o statură impunătoare; are urechi alipite de cap, păr scurt, bot pătrăţos, iar coada groasă la bază se subţiază către vârf, ajungând până la jareţi când câinele este în repaus.

Comportament/Temperament: câine calm, sigur pe sine, foarte curajos.

Cap

Regiune craniană:
Craniu: lat;
Stop: pronunţat dar nu exagerat;
Regiune facială:
Trufă: mare şi neagră;
Bot: de lungime moderată; punte nazală dreaptă;
Maxilare: foarte puternice;
Dinţi: puternici; muşcătură în foarfece;
Ochi: relativ mici, de culoare maro închis, cu o expresie mândră;
Urechi: relativ mici, destul de subţiri, pornind din partea superioară a capului, alipite de cap, ajungând până la jumătatea capului, aproape de obraji.
Gât: bine muscularizat, cu salbă.

Corp:

Greabăn: înalt;
Spate: uşor încovoiat, mai înalt în partea dorsală;
Piept: lat şi adânc;
Abdomen: ridicat.
Coadă: groasă la bază, se subţiază către vârf, ajungând până la jereţi când câinele este în repaus.

Membre

Membre anterioare:
Umeri: destul de oblici;
Antebraţ: drept, destul de lung, puternic;
Membre posterioare: musculatură bine dezvoltată, puternice, jareţi destul de puternici şi de angulaţi.
Labe: închise, pernuţe rezistente, ungjii tari, de culoare neagră.
Robă: păr scurt, aspru şi des, acoperind tot corpul.
Culoare: roşcat, culoarea căprioarei, apricot, negru, culoarea nisipului; sunt permise pete albe pe piept şi pe picioare; întotdeauna masca trebuie să fie de culoare închisă.
Înălţime la greabăn: masculi – minimum 60 de cm; femele – minimum 55 de cm.
Defecte: orice abatere de la cele prezentate anterior este considerată defect şi se va penaliza în funcţie de gravitate.
-oase subţiri;
-cap îngust;
-prognatism.

Defecte eliminatorii:

-agresivitate pronunţată sau timiditate excesivă;
-prognatism pronunţat.

N.B. Masculii trebuie să aibe două testicule normal dezvoltate coborâte în scrot.

Articolul Anterior Următorul Articol

S-ar putea să-ți placă și

Niciun Comentariu

Scrie un comentariu